aromo 2

Parfumul uleiurilor ne ajută să curăţăm emoţiile negative, să ne limpezim mintea, să fim optimişti, să eliminăm panica sau să căpătăm încredere, echilibrându-ne psihic;
Aromoterapia poate folosi şi la purificarea casei sau aurei umane, două dintre cele mai utilizate arome fiind tămâia şi salvia, care conţin uleiuri puternice, curăţând vibraţiile negative; Parfumul uleiurilor esenţiale ne echilibrează centri energetici ai organismului, ajutându-ne să curăţăm canalele energetice blocate.
Celebrul filosof grec Platon citează un principiu de medicină al dacilor, aplicat de preoţii lui Zalmoxis. Acest principiu spune că pentru a vindeca trupul trebuie să îngrijim şi sufletul. În civilizaţia dacică, acest principiu se leagă de folosirea unei ceşcuţe de ceramică numită de arheologi căţuie. Acesta era un mic vas cu toartă pentru ars mirodenii sau fumigaţii. Obiceiul strămoşilor noştri daci de a folosi căţuia este atestat prin numeroase descoperiri arheologice, datate mult anterior apariţiei creştinismului pe teritoriul ţării noastre. Strămoşii noştri foloseau pentru fumigaţii acele, conurile şi răşinile coniferelor, busuiocul, cimbrul şi rozmarinul, cu mult înainte ca tămâia şi smirna să ajungă în Europa. Răşinile şi ierburile aromatice erau arse ca ofrande, la naşterea copiilor, pentru purificarea aerului din încăperi, pentru alungarea spiritelor rele şi în ritualurile funerare. Ritualul era atât de înrădăcinat, încât a fost asimilat de creştinismul timpuriu, tămâierea mormintelor devenind ulterior un obicei firesc, în ajunul marilor sărbători de peste an (Crăciun, Măcinici, Sânziene, Samedru), când exista credinţa întoarcerii spiritelor morţilor pentru a se întâlni şi a petrece cu cei vii.
Referinţe biblice despre arta sacră a aromoterapiei
Biblia face si ea ,referire la folosirea uleiurilor aromate în scop sacru. Descrierea începe amintind de exodul evreilor din Egipt în jurul anului 1240 î.Hr. şi călătoria lor spre Ţara Făgăduinţei, care a durat aproape 40 de ani. La scurt timp după ce au pornit, Dumnezeu i-a dat lui Moise cele zece porunci, inclusiv modul de prepare al „mirului pentru sfânta ungere” (Ieşirea 30, 22-25) şi a unui amestec pentru tămâiat (Ieşirea 30, 34-35).
Evangheliile spun despre felul în care Iisus Hristos şi Maria Magdalena, foloseau uleiurile în scop spiritual: „Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului.” (Ioan 12, 3)
Uleiurile şi parfumurile erau folosite şi în Roma antică Romanii foloseau mari cantităţi de uleiuri esenţiale în parfumuri şi în unguentele pentru masarea corpului în băile publice şi acasă. Parfumurile erau de trei feluri: solide, uleioase şi sub formă de pudră, Unguentele solide se numeau rhodium, dacă includeau trandafir, sau narcissum, dacă aveau ulei de narcisă. Uleiurile aromate vestite erau: preparat din miere, obligeană, scorţişoară, smirnă, şofran,sau nard. Deşi unele dintre aceste preparate erau deosebit de scumpe, romanii le utilizau pentru înmiresmarea corpului, părului, hainelor, paturilor, drapelelor militare sau a zidurilor caselor. Unguentele pentru masarea corpului erau păstrate în cutii, unguentaria, din alabastru, onix sau sticlă. Cele pentru baie erau închise în cutii rotunde din fideş. Parfumierii romani erau numeroşi şi locuiau într-un cartier anume al oraşelor, Dovezile arheologice atestă faptul că în Capua, oraş recunoscut pentru luptele gladiatorilor ,cat si pentru luxul celor ce locuiau acolo, parfumierii ocupau o stradă întreagă, si erau extreme de ocupati.
Aromoterapia în medicina arabă Civilizaţia arabă este legată de numele doctorului, cunoscut în Occident ca Avicena. Acest om a trăit la sfârşitul secolului al X-lea. În cei 58 de ani de viaţă de peregrinare a scris aproape 100 de cărţi. Descoperirea distilării a fost rezultatul cercetărilor sale în alchimie. Trandafirul, Rosa centifolia, este planta pe care acesta a ales-o pentru primele sale experimente. Ulterior şi-a îndreptat atenţia spre multe alte plante, distilând atât esenţe cât şi ape aromatice. Apa de trandafir a devenit una dintre cele mai importante parfumuri folosite si atunci dar si astazi. Ea a ajuns în Europa în timpul cruciadelor, împreună cu alte esenţe şi parfumuri exotice: nard, smirnă, tămâie, mirt, chiparos, obligeană, coriandru, migdale amare, cedru, ienupăr, hena.
Toate acestea au atras imediat atenţia oamenilor de afaceri europeni. La sfarşitul secolului al XII-lea Europa avea deja proprii ei manufacturieri de parfumuri, cu preponderenţă francezi. Deşi la început multe parfumuri erau copii ale celor din Orient, la finele secolului al XIII-lea Europa începuse să-şi definească propriile reţete si esente. Lavanda a început să fie cultivată în multe zone ale Angliei, apa de lavandă devenind la fel de populară ca şi apa de trandafir.
Evul Mediu este strâns legat de activitatea farmaciştilor, erboriştilor şi a alchimiştilor. Un număr mare de manuscrise englezeşti, din secolele 14 15 , conţin informaţii despre uleiurile aromate şi instrucţiuni despre modul lor de extragere. Predomină metoda de extragere prin infuzare, planta aromatică fiind încălzită în ulei.
Primul tratat de erboristică este o carte ce a ajuns să fie cunoscută ca Ierbarul lui Banckes (Banckes’s Herbal). Conţine mai multe reţete pentru extragerea uleiului esenţial de trandafir.
William Turner, părintele botanicii la englezi, a trăit în secolul al XVI-lea. El este cel care a stabilit clasificarea plantelor aromatice în categoriile fierbinte şi rece, fiecare categorie având patru grade de intensitate. Aceste proprietăţi sunt similare conceptelor chinezeşti YIN (rece) - YANG (fierbinte), gradele de intensitate fiind asociate cu elementele: Pământ, Apă, Foc şi Aer. Corelaţiile folosite de William în descrierile gradelor de intensitate, sunt legate de cele patru temperamente: melancolic (Pământ), flegmatic (Apă), coleric (Foc) şi sangvin (Aer). Metoda de prescriere a remediilor este asemănătoare metodelor chinezeşti şi ayurvedice. În perioada „marii ciume”, aromaticele erau cele mai bune antiseptice la îndemână şi singurele remedii eficiente. Cele mai utilizate uleiuri au fost cele din: tămâie, hamei, pin, piper, cimbru, lavandă. Se făceau fumigaţii cu plante aromatice care răspândeau „un miros usturător”. S-a observat că parfumierii erau imuni, datorită faptului că se aflau mai mereu în contact cu plantele aromatice! Această perioadă a introdus moda casoletelor din capătul bastoanelor medicilor practicanţi, umplute cu esenţe aromate. Acestea erau mirosite de către medici, în timpul vizitelor la bolnavii contagioşi, constituind antiseptice unice, la purtător.

Denumirea de aromoterapie a fost introdusă de francezul René Maurice Gattefosse. Acesta era de profesie chimist. Experienţa care i-a adus titlul de fondator, a avut loc în 1920, în propriul său laborator. O mică explozie i-a produs arsuri grave la o mână. A folosit primul vas, care, din fericire, era plin cu ulei esenţial de lavandă. Imediat după ce a introdus mâna în acest vas, durerea a dispărut complet. A continuat să folosească pansamente cu ulei de lavandă. Vindecarea a survenit rapid, fără să îi lase cicatrice! Analizând ulterior acest tip de ulei, a constatat faptul că era bogat în elemente biologic active. Mai apoi a extins cercetarea şi analiza asupra altor uleiuri aromate, ajungând la concluzia că acestea deţin principii active unice. Prima sa carte, Aromoterapia, publicată în 1928, a fost urmată de o serie de articole ştiinţifice şi multe alte cărţi, în care se referă pe larg la terapia cu uleiuri esenţiale. Etimologic vorbind, termenul aromoterapie înseamnă „tratamentul bolilor (terapie) cu ajutorul aromelor (esenţe sau uleiuri esenţiale provenite de la plantele aromatice)”. Această terapie se adresează întreţinerii stării de sănătate a oamenilor, beneficiile fiind mai mult decât fizice şi cosmetice. Efectele psiho-mentale, sufleteşti şi spirituale sunt resimţite în cel mai direct şi rapid mod cu putinţă faţă de oricare altă formă de utilizare a plantelor aromate. În principal obiceiul folosirii aromelor şi mai ales al arderii esenţelor aromatice era în trecut o practică legată de viaţa spirituală, ca o parte a sacrului. Fumul răspândit prin arderea plantelor aromatice pe altare, era parte a jertfelor închinate zeilor pentru a le atrage bunăvoinţa.
La baza Sfinxului din Ghizeh există o tăbliţă de granit, arătându-l pe regele Thutmos (1425-1408 î.Hr.) oferind fum de tămâie şi libaţii de ulei unui zeu cu trup de leu. La Heliopolis, oraşul Soarelui (Ra), se realizau fumigaţii în cinstea zeilor de trei ori pe zi: tămâia era arsă la răsăritul soarelui, smirna la prânz (atunci când soarele atingea cel mai înalt punct pe cer), iar la apus un amestec de şaisprezece ingrediente. Principalii constituenţi ai acestui amestec erau: obligeana, scorţişoara, menta, melisa, fisticul, ienupărul, salcâmul, hena, chiparosul, tămâia, smirna, casia şi seminţele de struguri.iar acesta : „adormea pe cine-l mirosea, îndepărta anxietatea şi lumina visele”.
Întrucât cunoşteau posibilitatea aromelor de a influenţa dispoziţia fizică, sufletească şi mentală, egiptenii au obţinut reputaţia de rafinaţi cunoscători ai parfumurilor. Un mod preferat de parfumare al bărbaţilor egipteni, consta în punerea pe cap a unui unguent solid, sub formă de con, plin de uleiuri aromate. Topindu-se încet, acesta acoperea capul şi trupul cu parfum. Metoda a fost preluată şi folosită ulterior de arabi. Grecii atribuiau o origine divină tuturor plantelor aromatice. În mitologia greacă cunoaşterea esenţelor aromate este atribuită zeilor. Aeone, o nimfă a lui Venus, este cea care inspira parfumierii în alegerea ingredientelor.
Arta masajului cu uleiuri aromate este folosită la indieni încă din vechime. La acest popor, masajul este o tradiţie de familie, fiind realizat cu regularitate în scop terapeutic. Indienii afirmă că masajul întreţine sănătatea fizică, destinzând sufletul şi permiţând minţii să îşi regăsească liniştea într-un mod natural şi firesc. Uleiurile pentru masaj conţin ingrediente naturale în întregime, conform principiului: „ceea ce nu mănânci, nu aplici pe piele”.
Băile cu uleiuri esenţiale sunt considerate din vechime terapeutice. Îmbăierea propriu-zisă ar trebui să dureze între 15 şi 20 de minute. Sunt suficiente câteva picături de ulei esenţial în apa de baie, pentru ca efectul să survină imediat, cu o remanenţă de câteva ore. Baia cu sare îmbogăţită cu uleiuri esenţiale are efecte terapeutice şi purificatoare. Se adaugă maxim două linguri rase de sare la o cadă plină pe jumătate cu apă caldă. O aplicabilitate mai puţin obişnuită, însă din ce în ce mai răspândită, este aceea a săpunului cu ulei esenţial. Este suficient ca săpunul să vină în contact cu pielea umedă pentru ca uleiul esenţial să pătrundă prin pori. După săpunire, clătirea se realizează în aceeaşi manieră ca la o utilizare obişnuită. Efectele sunt imediate şi remanente.Dar despre istoria sapunului vom vorbi in alta emisiune. Acum insa o sa ma reintorc la aromoterapie unde ramasesem datoare cu relatia dintre zodii si plante.

Berbec (21 martie- 20 aprilie): semn de foc, planeta guvernatoare este Marte. Pentru nativii zodiei Berbesc plantele potrivite sunt busuiocul si piperul negru, aceste plante avand la randul lor ca si planeta guvernatoare planeta Marte.
Taur (21 aprilie – 21 mai): semn de pamant guvernat de planeta Venus. Plantele potrivite acestei zodii sunt: ylang ylang, palmarosa si trandafir.
Gemeni (22 mai – 22 iunie): semn de aer guvernat de planeta Mercur. Uleiurile esentiale din fenicul, cimbrisor si menta sunt potrivite acestei zodii datorita parfumului curat si intens pe care il au.
Rac (23 iunie – 23 iulie): semn de apa guvernat de Luna. Aroma alintatoare a musetelului este cea potrivita acestei zodii.
Leu (24 iulie – 23 august): semn de foc guvernat de soare. Plantele guvernate de Soare si potrivite zodiei Leu sunt: mir, smirna, tamaie si imortele galbene.
Fecioara ( 24 august – 23 septembrie): semn de pamant ca si Gemenii, are ca planeta guvernatoare planeta Mercur. Uleiul esential potrivit acestei zodii este cel de levantica.
Balanta ( 24 septembrie – 23 octombrie): semn de aer guvernat de planeta Venus; i se potriveste geraniumul cu aroma sa dulce si echilibrata.
Scorpion (24 octombrie – 22 noiembrie): semn de apa ce are ca si planete guvernatoare Marte si Pluto. Uleiul de paciuli si de ghimbir este potrivit Scorpionilor.
Sagetator (23 noiembrie – 21 decembrie): semn de foc guvernat de Jupiter; i se potriveste uleiul de isop cu aroma dulce, calmanta si in acelasi timp usor picanta.
Capricorn (22 decembrie – 20 ianuarie): semn de pamant guvernat de Saturn are ca si planta potrivita eucaliptul.
Varsator (21 ianuarie – 19 februarie): semn de apa cu 2 planete guvernatoare- Uranus si Saturn. Santalul si frunza de viorea sunt plantele potrivite acestei zodii. Uleiurile obtinute din aceste plante sunt senzuale, profunde si misterioase.
Pesti ( 20 februarie – 20 martie): semn de apa guvernat de Neptun are ca si planta specifica chiparosul (lemnul sau este considerat a fi purificator si sacru